Pe urmele cunoașterii (5)

Știința sufletului (2)

Deși Psihologia și Psihiatria se trag din știința milenară, deși ambele vin din vremuri imemoriale, în știința contemporană, prima care ia naștere este Psihologia. Psihiatria apare ceva mai târziu.

Știința contemporană ne învață că prima referire la domeniul psihologiei o găsim la Aristotel în lucrarea "Despre suflet" (gr. Peri psychês). De asemeni grecul Teofrast definește 30 de caractere omenești, ceea ce reprezintă prima încercare de tipologie a persoanelor. Oare să fie chiar prima? Adică până la greci nu a mai încercat nimeni să facă nici o clasificare a tipologiilor persoanei?

Despre știința sufletului s-a scris cu mult înaintea grecilor, cu mii de ani înainte ca ei să fi existat. În știința milenară ayurvedică (>6000 ani), vom găsi o acurată și extraordinară știință despre tipologiile ființei umane, tipologii care sunt diagnosticate după ce se studiază în amănunțime: structura corpului,  greutatea corporală, fața și fruntea, pielea, transpirația, părul de pe corp, încheieturile, abdomenul, pieptul, dinții, buzele, limba și gura, nasul, ochii, mâinile, unghiile, digestia, abilitatea de a suporta foamea, setea, cantitatea de hrana consumată, preferința pentru gusturi, energia și micul dejun, hrana preferată, evacuarea intestinelor, menstruația, preferința pentru un tip de climă, forța fizică și rezistența, sexualitatea, somnul, visele, vocea, mersul, emoțiile, personalitatea, interese/hobby, atitudinea față de probleme și dificultăți, modul de expresie și percepție, mintea, puterea de înțelegere, memoria etc.

 

În Asia sunt spitale unde se practică numai medicină milenară ayurvedică, cu rezultate neatinse încă de știința modernă (vindecarea psoriazis-ului, a bolilor canceroase etc., etc.), dar surpriză, știința contemporană declară: „nu există deloc dovezi științifice că Ayurveda ar fi efectivă în tratamentul vreunei boli”

(http://www.cancerresearchuk.org/cancer-help/about-cancer/treatment/complementary-alternative/therapies/ayurvedic-medicine). ????? 

În schimb medicina contemporană ne-a umplut de boli și de medicamente. Bolnavii se înmulțesc pe zi ce trece ca „ciupercile după ploaie”. Companiile farmaceutice știu de ce!

Dar să revenim la psihologie și psihiatrie. Psihologia s-a practicat din cele mai vechi timpuri. Experiența psihologică este întâlnită în mituri, legende, proverbe, ritualuri, tradiții etc., de când există omenirea.

Termenul de psihologie apare în 1553 într-o lucrare morală (Rudolf Goelenius). În 1540, Philipp Melanchton, în lucrarea lui Kommentar über die Seele (Considerații asupra sufletului), folosește termenul de psihologie. În 1732 si 1734 apare în lucrările lui Christian Wolff "Psihologia empirică" si Psihologia raționalistă" scrise în limba latină.

Însă, adevăratul părinte al psihologiei (după știința contemporană) este considerat Johannes Nikolaus Tetens, care, în lucrarea sa Philosophische Versuche über die menschliche Natur und ihre Entwicklung -1777 (Considerații filozofice asupra naturii umane și dezvoltării sale), face o descriere amănunțită a funcțiilor și proceselor psihice cu valabilitate până în timpurile noastre.

Noțiunea de Psihiatrie a fost introdusă în terminologia medicală în 1808 de medicul german Johann Christian Reil din Halle (inițial „Psychiaterie”, devenită mai târziu „Psychiatrie”).

Cum am putea defini Psihologia? 
„Psihologia este știința care se ocupă cu studiul proceselor psihice (senzoriale- senzația, percepția, reprezentarea; cognitive- memoria, atenția, limbajul, gândirea, imaginația; afective- afectivitatea, motivația, voința etc.), a însușirilor psihice (temperament, aptitudini, caracter, deprinderi), a activităților psihice (limbajul, jocul, învăţarea, munca, creaţia etc.), a concepțiilor și mentalităților psihice (conduite, comportamente etc.), în raport (cauză-efect) cu mediul (fizic, energetic, informațional-emergent), studiu, ce se realizează sistematic, sinergic, în baza unor legi și principii, care caracterizează un individ sau o colectivitate” (D. Murariu).

Cum definim Psihiatria? 
„Psihiatria este o ramură a medicinei care se ocupă cu prevenirea, diagnosticarea, tratamentul și reabilitarea persoanelor cu boli mintale.”

(http://ro.wikipedia.org/wiki/Psihiatrie).

Deși au un trunchi comun, o rădăcină comună, deși slujesc același scop, ele au avut un parcurs destul de sinuos și la ora actuală au devenit surori „vitrege”.

De ce? Este foarte simplu, câteva motive le-am explicat în articolul trecut: slaba pregătire a psihologilor, frica paralizantă (a „elitelor” conducătoare) de psihologie, aroganța și orgoliul celorlalte științe față de psihologie. Dar pe lângă acestea mai sunt și altele: aroganța psihiatrilor, pentru că deh, ei sunt medici. Trebuie să recunoaștem că sub tutela medicinei le este foarte bine. Au un alt statut. Casta medicilor este foarte unită și puternică. Și asta este foarte bine.

Un alt aspect foarte important este acela că psihiatrii sunt „adorați” de firmele de medicamente. It`s a long story. Psihologia și-a dezvoltat multiple metode de intervenție, dar în care sub nici o formă nu intră medicamentele. Așa că psihologii nu sunt deloc interesanți. Net interes colega, capiși ? Never !

Și dacă firmele de medicamente nu sunt interesate, nici ministerul sănătății nu este interesat, de ce ar fi? Păi de unde mai ies comisioanele? Și... cum ar mai putea manipula poporul? Nu ne votați? imediat vă tăiem porția, se apropie alegerile... vă mai dăm ceva compensate! Psihologii cunosc aceste tehnici de manipulare – întărire pozitivă sau întărire negativă (vedeți de ce nu sunt iubiți psihologii?).

Trebuie să fac o precizare ca să nu fiu greșit înțeles: nu sunt împotriva medicamentelor. Sunt situații în care avem nevoie de ele. Dar s-a depășit demult limita bunului simț. Ascultați reclamele (care încalcă flagrant drepturile omului): vrei să te c..i bine, trebuie să iei...; vrei să faci pipi bine, aaa nu poți fără...; vrei să faci balet... aaaa nu poți fără...; vrei să mânânci jamboane, trebuie să iei...; Este de-a dreptul umilitor pentru bieții sărmani. 

Nu-i nimic comic, de fapt, este foarte trist, pentru că sunt bătrâni care dacă nu au ce mânca, nu-i bai, dar dacă ei nu au medicamente, fac atac de panică.

Va urma !

     copyright

Pe urmele cunoașterii (4)

Știința sufletului (1)

De-a lungul timpului, unul din cele mai cercetate domenii a fost și este acela al psihicului. Din cele mai vechi timpuri, omenirea a explorat această cunoaștere, pe care știința contemporană o numește psihologie și psihiatrie.

Etimologia cuvântului psihologie vine din limba greacă: psyché = suflet și logos = știință. Și uite așa iarăși ne lovim de greci, „întemeietorii lumii”. Psyche, o tânără vestită pentru frumusețea ei, a fost personificarea sufletului uman în mitologia greacă.

Etimologia cuvântului psihiatrie vine tot din limba greacă: psyché = suflet și iatros = medic.

Deci, dacă analizăm din punct de vedere etimologic, psihologia este știința sufletului și psihiatria este medicina sufletului. Însă, ca să poți fi medic de suflet trebuie mai întâi să cunoști știința sufletului. Mai departe, prin deducere logică și bun simț, înțelegem că psihiatria studiază sufletul „bolnav” și psihologia studiază sufletul din toate punctele de vedere. Este totuși o mare diferență! Mai că aș spune că psihiatria este o ramură a psihologiei. Dar nu îndrăznesc aceasta, știind cât de mult țin psihiatrii la știința lor și cât de "dragă" le este psihologia.

O nelămurire totuși am: dacă psihiatria este medicina sufletului, de ce psihiatria nu acceptă noțiunea de suflet? De ce s-au oprit la materie, scormonind creierul pentru a ajunge la tainele sufletului. Oare ei nu știu că sufletul este imaterial? Domnul Albert Einstein ne-a demonstrat asta. Și nu că ar fi o problemă în „a scormoni creierul”... sunt perfect de acord cu abordarea psihiatriei: au plecat de la „material” (creier) pentru a ajunge la suflet, dar de ce nu au mai ajuns la suflet?

Pe partea cealaltă psihologia contemporană are o grămadă de hibe. Ei au început invers, au plecat de la imaterial (gânduri, emoții etc.), vrând să ajungă în același punct. Pe lângă faptul că psihologii contemporani sunt slab pregătiți (în România ceea ce se învață în facultățile de psihologie este foarte subțire, în comparație cu medicina), ei n-au știut să se unească pentru a fi o forță. Au rămas tot în umbra medicilor, care trebuie să recunoaștem că au cam „pus mâna” pe tot ce înseamnă sănătate. Psihologi? Nu ne trebuie. Avem nevoie de medici de familie! Şi este foarte adevărat. Dar de psihologi de familie avem nevoie? Nici vorbă! Imaginea proastă pe care și-a creat-o Psihologia (nici cu medicina nu-mi este rușine), datorită unui sistem profund corupt bazat pe party-pri-uri politice și datorită „fricii viscerale” de psihologie a celor care ne conduc, au dus astăzi la o situație bizară, în care psihologia a devenit o cenușăreasă a științei.

Un alt neajuns – care a dus la situația în care se află Psihologia astăzi – este acela că Psihologia a fost considerată multă vreme ca fiind apanajul uneia sau alteia dintre ştiinţe. Într-un fel sau altul, la un moment dat, mai toate științele contemporane au considerat că Psihologia le aparține. De la filosofi și până la matematicieni, de la medici și până la sociologi, de la fizicieni și până la pedagogi, toți au crezut că psihologia trebuie să le aparțină. „Drama psihologiei”, pe care genialul psiholog acad. Vasile Pavelcu a adus-o în discuţie, este însăşi drama ştiinţei în ansamblu, care încă nu avea acea viziune integratoare, holistică, interdisciplinară.

Cert este faptul că Psihologia nu a putut fi încadrată cu exactitate în nici unul din aceste domenii, pentru că pur şi simplu Psihologia înseamnă toate acestea la un loc. Psihologia nu poate aparține doar unei științe, ea aparține tuturor științelor. De fapt şi de drept, drama psihologiei porneşte de la faptul că omul nu poate fi cunoscut decât în interdisciplinaritate, iar psihologia este ştiinţa care uneşte şi pătrunde în mai toate ramurile ştiinţei, cunoscându-se până astăzi peste cinzeci de ramuri distincte în psihologie. 

De la psihologia cibernetică și până la psihologia transpersonală, de la psihologia militară și până la psihologia economică, de la psihologia transporturilor și până la psihologia sportivă, de la psihologia muzicală și până la psihologia animală, psihologia este prezentă, pentru că fără ea nu se poate. Fără ea am deveni niște roboți și toată această tehnologie pe care o posedăm, nu ar mai avea nici un rost. Toate acestea au fost făcute de sufletul nostru și pentru sufletul nostru. Dacă uităm aceasta ne-am distrus. Așa cum spunea acad. V. Pavelcu: „psihologia este o lumină indispensabilă înţelegerii, apropierii şi ascensiunii umane”.

Din păcate nu suntem departe de distrugere, amnezia și prostia generală au pus stăpânire pe omenire. Există totuși o speranță, în ultima vreme oamenii au început să realizeze cât de tare s-au îndepărtat de suflet și fac eforturi disperate pentru a recupera timpul pierdut.

Va urma

     copyright

Pe urmele cunoașterii (3)

Știința la răscrucea dintre milenii

Într-un avânt ideatic şi tehnologic extraordinar, acum câteva sute de ani, omenirea a dorit să descopere tainele acestei lumi. Până în acele momente, cunoașterea era apanajul bisericii, care acaparase omenirea și o adusese în pragul disperării. Oamenii nu au mai vrut să accepte dogmele bisericeşti care timp de secole au susținut, ba că pământul este plat, ba că soarele se învârte în jurul pământului, ba că anumite fenomene, cărora astăzi nu li se mai acordă această conotaţie, sunt mâna diavolului etc., etc.

Așa că au renunțat la dogma bisericească, și, pentru a descoperi care este realitatea, au fost trimişi exploratorii, oamenii de ştiinţă, care să dezvăluie misterele pe care le căuta omenirea şi care până atunci erau sub stricta dominare a preoţilor şi bisericii. Însă, din cauza complexităţii universului, ei nu s-au putut întoarce imediat cu un tablou complet al marilor mistere ale omului și ale acestui univers. Răspunsurile pe care le aştepta omenirea au întârziat să apară. Şi, deşi aceşti savanţi nu s-au oprit niciodată din munca lor, totuşi au trecut cinci sute de ani de când Martin Luther zguduia din temelii biserica și patru sute de ani de când Galileo Galilei dărâma concepţia omenirii despre univers.

În această aşteptare, omenirea a uitat care este scopul acestor descoperiri şi s-a concentrat obsesiv (cu ajutorul ştiinţei bineînţeles) pe consumerism şi scopuri mercantile. Omenirea și-a zis: până să aflăm care este adevărul despre noi, de ce nu am folosi ştiinţa pentru confortul nostru personal ? Şi astfel, în aşteptarea adevărului, oamenii s-au decis ca viaţa să le fie mai confortabilă. Problema este că în concentrarea noastră obsesivă de cucerire a naturii şi a resurselor ei, noi am lăsat în urmă resursele naturale poluate şi consumate, am lăsat în urmă o planetă în pragul dezastrului. De ce s-a ajuns aici ? Pentru că o serie de „așa ziși” oameni de știință nu au lucrat pentru binele omenirii și nici pentru a proteja această lume. Știința a fost pusă în slujba corporațiilor.

În timp ce „așa zișii” savanți umpleau buzunarele grase ale bancherilor, savanții autentici au lucrat neîncetat pentru binele omenirii, chiar dacă au fost blamați, târâți prin procese sau chiar uciși. Astăzi, ei sunt aproape de final. Se încheie un ciclu şi începe un altul. Suntem la momentul în care putem să aflăm ceea ce ne frământă de la începuturile omenirii. Cine suntem noi? De unde venim? Care este rostul nostru?

Însă, acum, ne confruntăm cu o altă mare problemă. Suntem bombardaţi cu atâtea teorii și informaţii iar răspunsurile sunt atât de numeroase şi de criptate, încât omenirea, din nou, nu mai înţelege mare lucru. În fiecare zi apar noi descoperiri! Informația obținută este colosală. Este normal, acest colos este munca sistematică a unei armate de savanți ce „mărșăluiește” de sute de ani. Pe lângă acest mare neajuns, mai sunt și „așa zișii” savanți, care, cumpărați sau „născuți” de marile corporații, luptă neobosiți pentru distorsionarea adevărurilor obținute, vrând cu orice preț să țină omenirea departe de adevărata știință.

 

Misiunea savanților autentici este acum aceea de a uni, de a găsi acelaşi numitor comun, de a crea o unitate holografică uriașă, un puzle uriaș – explicabil printr-o limbă comună –, de a oferi oamenilor răspunsuri simple, chiar dacă ele reflectă fenomene complicate, pentru a putea discerne ce este fals și ce nu, din noianul uriaş de informaţii care ne sunt ,,dezvăluite” în fiecare zi.

Dar, nici noi ceilalți nu trebuie să stăm cu „mâinile în sân”. A venit vremea să ne unim forţele, pentru că noi suntem la momentul în care trebuie să analizăm tot ceea ce s-a descoperit până acum, să sintetizăm și să discernem, cu ajutorul bunului-simț. Aproape orice om de pe planetă are acum acces la informație. Avem ocazia, pe care înaintaşii noştri nu au avut-o, de a fructifica visul oamenilor de ştiinţă şi al omenirii, în general. V-ați gândit vreodată câți din înaintașii noștrii s-au sacrificat pentru asta? Cu mulți ani în urmă, când un savant era în cursa pentru o nouă descoperire, omenirea întreagă îl urmărea cu „sufletul la gură”. Iar când acel savant se întorcea din explorările sale, cu descoperiri importante pentru omenire, el era primit ca un erou. De ce nu mai există astăzi acest spirit? 

PSIHORAMA

Va continua

     copyright

Pe urmele cunoașterii (2)

Oameni de știință „așa ziși” versus oameni de știință autentici

De-a lungul timpului, au fost mulți cercetători, oameni de știință, care au recunoscut faptul că teoriile lor au fost preluate sau inspirate din știința milenară. Verticalitatea, moralitatea, codul onoarei, dorința de a face bine omenirii, dorința de a proteja lumea în care trăim, au fost repere după care aceștia s-au ghidat în munca lor de cercetare, chiar dacă au fost supuși constant la presiuni din partea aceluiași grup, care rezistă de milenii și care nu are decât o singură dorință: să trăiască regește pe spatele celor mulți. Ei trebuie doar să-i facă să creadă pe cei mulți, că sunt slabi, că nu se pot conduce, să uite cine au fost, să le distrugă credința, sănătatea, să-i țină departe de adevărata știință. 

Dacă cineva vorbește de Iisus sau de sfinți, de Dumnezeu, imediat creează rumoare și este suspectat de nebunie. Dacă cineva practică meditația, postul negru sau este vegetarian, brusc cei din jurul lui îl privesc ca pe o ciudățenie a naturii. În schimb, dacă cineva fumează, se droghează, trăieşte în beţii şi desfrâu, este agresiv şi obraznic, se îmbracă hidos, vânează animale doar din plăcerea de a ucide, dar este o "Mare" vedetă, culmea, nu supără pe nimeni! Ba mai mult decât atât, este considerat a fi Super (Cool). Înghițim pe nemestecate, staruri, vedete de doi bani, reclame demne de „Inferno” a lui Dante Alighieri. „E cool men”.

Printre oamenii remarcabili ai științei care au avut bunul simț să recunoască faptul că s-au inspirat sau chiar au fost direct ghidați de forțe necunoscute către o cunoaștere foarte veche, ezoterică, permițându-le accesul la anumite taine demult uitate, nu putem să nu amintim pe Sir Isaac Newton, pe Nikola Tesla, pe Albert Einstein, pe Carl Gustav Jung, pe Mircea Eliade, pe Constantin Brâncuși, pe Mihai Eminescu și mulți alții. Aceștia nu aveau nici o jenă în a vorbi de divinitate sau chiar a demonstra că Dumnezeu nu este doar un concept religios.

Acești savanți au întemeiat domenii noi și au pus bazele științei moderne de astăzi. De ce nu le-a fost urmat exemplul? Pe de o parte știința se sprijină pe ideile lor, dar pe de altă parte nu le acceptăm misticismul, apropierea de divinitate, ajungându-se la o împletitură ciudată și perversă, în care urmașii au extirpat o parte din munca lor. Jung a studiat Alchimia, Vedele, Creștinismul Gnostic, în timp ce M. Eliade a fost inițiat de maeștrii yoghini din India. De asemeni, Brâncuși și Eminescu au studiat și au fost puternic inspirați de „civilizația Vedică”. Şi atunci ne punem întrebarea: de ce tot ce vine din știința milenară este trecut la „nu există”? Culmea este că, cei mai înverșunați luptători împotriva științe milenare, nu au nici o jenă să o folosească, dar în scopuri numai de ei știute.

Exemple de cercetători, care s-au inspirat din știința milenară, dar care nu au vrut nici în ruptul capului să recunoască aceasta, sau mai rău, au deformat cât au putut această știință, sunt cu duimul. Sigmund Freud este recunoscut ca mare întemeietor al psihologiei și psihiatriei, însă dacă suntem suficient de inteligenți, conceptele sale de subconștient, sine, proiecție etc., le găsim în tratatele sacre, în forma lor autentică și nedeformată, de milenii. Singura contribuţie a oamenilor de ştiinţă a fost că le-au preluat şi prezentat apoi, deformat (faţă de original), dându-le interpretări proprii.

Carl Gustav Jung, unul dintre cei mai mari psihologi ai acestei lumi, nefiind mulțumit de turnura pe care o lua psihiatria, și-a extins aria de cercetare, pătrunzând în lumea simbolică a științelor esoterice precum Gnosticismul creştin, Tantra, Taoismul, I-Ching-ul şi Alchimia. Astfel, el s-a dedicat studiului fenomenelor și experienţelor religioase individuale, a mitologiei, a sinologiei, independent de dogmatica şi condiționările confesiunii din care făcea parte individul. Probabil că din aceste motive - atracția către misticism, către spiritualitate - Carl Gustav Jung este acum interzis în sistemul francez. Da, ați citit bine. Însă când vine vorba de Freud - care a fost ateu declarat - nu este nicio problemă.

Între 1921 şi 1938, Carl Gustav Jung întreprinde călătorii de studii în lumea arabă, Africa de nord, la indienii pueblo din Arizona şi în vestita Indie.

În 1928 a intrat în posesia unui volum de alchimie chineză care i-a servit pentru a asocia căutarea sa interioară cu aceea a alchimiștilor. Această carte se numeşte „Misterul Înfloririi de Aur”, a cărei tradiţie orală urcă până în secolul al VIII-lea era noastră.

Jung se confesează în memoriile sale: „am devorat practic manuscrisul, întrucât conţinutul său a venit să coroboreze nesperat ideile mele despre mandală şi traseul circumferinţei unui cerc. Contactul cu această operă a pus capăt izolării mele, căci prin paginile sale am ajuns să îmi cunosc precursorii ideologici şi să mă relaţionez cu ei”.

Începând din acest moment, Jung se va scufunda în Alchimie, ajungând să aibă una din cele mai bogate colecţii din lume de cărţi şi manuscrise, numărând mai bine de 200 de volume. Aproape toată această bibliotecă alchimistă era deja în posesia sa în 1940. Cunoaşterea limbilor latină şi greacă i-au facilitat lectura şi studiul asiduu al acestor texte. „Experienţele alchimiştilor erau propriile mele experienţe, iar lumea lor era, într-o oarecare măsură, propria mea lume”, se confesa Jung.

Așadar, la modul general vorbind, avem două categorii de oameni de știință: „așa zișii” și cei autentici. Nu ne mai miră astăzi că informațiile cu care suntem bombardați sunt de două feluri: cele care confirmă și cele care infirmă. Bieții de noi nu știm ce să mai credem: o fi bună cafeaua sau n-o fi bună? o fi bună ciocolata sau nu? or fi bune medicamentele sau n-or fi bune? o fi bun regimul de slăbire Dukan sau n-o fi bun? o fi bună carnea sau n-o fi bună? o fi bună sarea sau n-o fi bună? or fi bune grăsimile sau nu? or fi buni carbohidrații sau nu? or fi bune fructele sau n-or fi bune? o fi bună masa de dimineață sau n-o fi bună? o fi bun regimul alcalin sau nu? o fi bună homeopatia sau nu? sunt otrăvitoare e-urile sau nu? mass media ne minte sau spune adevărul? mașinile electrice sunt cu adevărat „verzi” sau nu? alcoolul este aliment sau nu? o fi bun fasting-ul (postul negru) sau nu? o fi zahărul o „otravă” sau nu? o fi bună chimioterapia sau nu? o fi bună Coca-Cola sau...

Ambele tabere duc o luptă încleștată, mai ceva ca în luptele de gherilă. Nouă nu ne mai rămâne decât să ne lăsăm seduși de o variantă sau de alta. Cum ne convine mai bine. Puțini sunt aceia care prin experimentare conștientă și inteligentă, pot ajunge la a discerne ce e bun și ce e rău. Pentru marea majoritate minciuna este mai digerabilă, mai confortabilă și mai fascinatoare. Mințiți-ne, dar mințiți-ne frumos! Asta este tot ceea ce cer oamenii. E drept, minciuna-morfină, minciuna-ecstazy, ne scapă de durere, dar nu ne scapă de cancer.

Va continua

     copyright

Pe urmele cunoașterii (1)

Știința contemporană versus știința milenară

Dintotdeauna omul a dorit să cunoască și să înțeleagă fenomenologia tuturor lucrurilor care îl înconjoară, dar cel mai mult și-a dorit să se cunoască pe sine. Omul este cel mai mare mister pe care probabil nu-l vom înțelege niciodată pe deplin. Cum ia naștere viața, cum se dezvoltă ea, ce este de fapt moartea, ce se întâmplă în mintea noastră când iubim sau când suntem furioși, ce se întâmplă în mintea unui criminal când ucide, care este rostul nostru ca ființe umane, sunt întrebări la care putem răspunde parțial sau deloc, deocamdată.

Din cele mai vechi timpuri au existat școli și căi prin care s-a urmărit explorarea acestor mistere. Cu mult înaintea lui Platon sau a lui Hippocrates din Kos (460 î.Hr.), cel mai vestit medic al Greciei antice, considerat părintele medicinei, au existat foarte mulți înaintași de pe alte alte meleaguri care ajunseseră la o cunoaștere profundă a naturii umane.

Nu am putut să înțeleg niciodată de ce când studiezi istoria diferitelor științe, considerate astăzi moderne, aproape peste tot se pornește de la grecii antici, ca fiind întemeietorii științelor de astăzi. Studiind mai în profunzime aceste aspecte am descoperit că grecii nu sunt nici pe departe întemeitorii civilizației noastre europene și, implicit, a științei de astăzi. Cunoscuți pentru viciile lor, mulți dintre acești așa ziși filozofi erau nimfomani, alcoolici, misogini, trăindu-și viața în dezmăț. Prin abilitățile lor mentale, ei au reușit să-și creeze o imagine care a dăinuit până astăzi. La un studiu mai atent, am putut observa că știința pe care o vehiculau era de fapt preluată de la alte popoare, pe care ei „au uitat” să le mai menționeze, arogându-și dreptul de autor asupra tainelor cunoașterii pe care le posedau. Nu au fost singurii, acest „sport” s-a practicat de către multe civilizații și chiar de către oamenii de știință de astăzi care nu recunosc (marea mjoritate) că se inspiră mereu din cunoașterea milenară. În continuare pretind că au descoperit roata. Deh, plagiatul există de când lumea!

Avem destule informații prin care putem deduce că a existat o cunoaștere foarte profundă a tainelor omului și universului din care facem parte, chiar cu multe mii de ani înainte, pe când grecii nici nu existau. Cu toate acestea, impactul Greciei Antice asupra culturii europene este de netăgăduit și am tot respectul pentru personalitățile remarcabile de la acea vreme, care posedau o mare cunoaștere, precum Thales din Milet (624 i.Hr. – 546 i.Hr.) sau Apollonius din Tyana (n.4 î.Hr), dar și pentru mulți alții.

Însă, o cunoaștere mult mai avansată o găsim în Asia, unde personalități remarcabile precum Lao-tzu sau Confucius (sec VI î. d. C.) au lăsat comori inestimabile pentru umanitate. Dar chiar și înaintea lor găsim dovezi (în Vede) ale existenței unor mari înțelepți numiți Rishi, descendenți a unei lungi dinastii inițiatice. Aceștia aveau o cunoaștere complexă și profundă, deținând secrete pe care știința de astăzi încă le mai caută sau pe care le-a trecut deja la „nu există”.

Despre cel mai vechi sistem de medicină din lume, Ayurveda, (ce are peste 6000 ani) și care în traducere înseamnă ştiinţa vieţii perfecte, nu prea se vorbește. În medicina modernă este trecută la „alternative”. Deși Ayurveda este mama tuturor medicinilor care se practică actualmente, mama medicinii tradiţionale chineze, mama medicinii hipocratice, şi astfel, mama medicinii moderne, deși are tratate precum Susruta Samhita (tratat de medicină generală şi chirurgie) și multe, multe altele – o adevărată știință –, aroganța oamenilor de știință contemporani nu are limite. În treacăt fie vorba, multe din operațiile chirurgicale de astăzi se realizează exact ca în acest tratat. De unde această aroganță ? Sau poate că nu este o aroganță, poate că este un act conștient, viclean și perfid care înlocuiește dreptul la sănătate. Cine știe? Companiile farmaceutice știu mai bine.

Nu am auzit vorbindu-se în cercurile științifice de Abhinavagupta (c. 975-1025), unul dintre cei mai mari filozofi, mistici, esteticieni din spațiul hindus, considerat și un mare muzician, poet, dramaturg, exeget și logician, o personalitate multilaterală care a exercitat o puternică influență asupra culturii indiene, dar nu numai. Dar chiar și cu mult înaintea lui au existat alți învățați care dețineau o cunoaștere profundă în medicină, astronomie, fizică, filosofie, matematică etc.

De unde vine acest filon al cunoașterii? Nu știm, știința descoperă pe zi ce trece dovezi ce vin din secole și milenii tot mai îndepărtate. Cert este că, pentru omul inteligent, înaintea noastră au existat comunități mult mai avansate, cu o cunoaștere mult mai adâncă și care din anumite motive s-au pierdut în negura timpului. Nu știu şi nu înţeleg, de ce consideră omul modern al sec. XXI că omenirea se află în vârful ascensiunii sale? Este suficient să privim în jurul nostru, prin propriile noastre percepții, nu prin cele cu care ne bombardează mass media, că omenirea se află într-un mare regres și chiar se află în pragul distrugerii totale. Chiar dacă istoricii noștri contemporani au distrus și falsificat cu abilitate adevărurile despre înaintașii noștri, nu putem fi chiar atât de creduli încât să cădem în plasa lor vicleană. Cu toate acestea sunt foarte mulți care cad în această plasă.

Va urma

     copyright

Cum reacţionează creierul uman în faţa terorii

„Când oamenii sunt înspăimântaţi, părţile inteligente ale creierului“ încetează să domine, explică medicul Bruce Perry, citat într-un articol apărut pe site-ul revistei „Time“.

Atunci când ne confruntăm cu o ameninţare, rațiunea, responsabilă de evaluarea acţiunilor şi a riscurilor, încetează să funcţioneze (sufocare cognitivă). Altfel spus, gândirea logică este înlocuită de emoţii covârşitoare, fiind astfel favorizate soluţiile pe termen scurt şi reacţiile bruşte (James W. Papez, Paul Mac Lean, Ned Herman, Mihaela Roco). Pur și simplu, în acele momente, noi suntem „la mâna creierului limbic”, cel care stochează experiența noastră emoțională pe termen lung. Adio rațiune, adio cunoaștere, adio norme, adio control, adio educație. Dacă experiențele noastre trecute emoționale au fost plăcute, benefice, constructive, creative, atunci reacțiile vor fi din același registru. Dacă nu... Dumnezeu cu mila! Totul depinde de mediul în care am trăit, educația primită, moștenirea genetică etc. Dar cum nimic nu este veșnic în univers, nici problemele noastre emoționale nu vor fi veșnice. Depinde câte vieți aloci pentru asta. Psihologii să trăiască!

Un eveniment traumatizant are urmări pe termen lung. Orice factor care ne aminteşte de ameninţarea din trecut, declanşează starea de spaimă, în mod involuntar. Evenimentele de acest fel conduc la reacţii în lanţ în creierul uman: oamenii devin mai anxioşi, viteza de reacţie creşte, la fel ca și atenția acordată oricărei senzaţii care ar putea avea legătură cu experiența traumatizantă. Joseph LeDoux, profesor de psihologie la Universitatea din New York, susține că acest mecanism „monopolizează resursele creierului pentru a ne ajuta să înfruntăm amenințările“.

Acest tip de comportament are avantaje şi dezavantaje. Pe de o parte, în situații de criză, noi avem nevoie de o reacţie rapidă, însă, în asemenea situații, problema ce apare este că rațiunea nu este suficient de „iute” și râmânem „la mâna” afectelor, care reacționează aproape instant. Şi aceasta se petrece pentru că evaluarea rațională ne ia prea mult timp. Reacția afectivă este foarte rapidă, dar... nu știi „pe ce buton apasă”! Asta depinde de ce ai acolo „la cutiuță”. Ai multe episoade afective negative... ghinion! Ai traista plină cu emoții bune... norocul tău! Copilăria ta își va spune cuvântul! 

Bine ar fi să nu ajungem în situații de criză. Dar aceasta este o himeră. O soluție ar fi totuși.... Să ne antrenăm permanent să facem față provocărilor, până când creăm mecanisme de tip reflex, obișnuințe benefice, constructive, creative etc. Adică să ne creăm automatisme bune, prin exercițiu îndelungat. Exact ca la școala de șoferi! Cu cât exersezi mai mult situații în trafic, cu atât mai bine! Pe maestru îl face exercițiul! Așa că nu fugiți de greutăți... dar nu este suficient... obișnuiți-vă să reacționați pozitiv la ele. Și ajungem iarăși la educație, ce să-i faci? Educația este singura care poate schimba ceva în lumea asta. Oare de ce aleșii noștrii distrug sistematic educația? Dar asta este altă problemă! 

Din păcate, când oamenii sunt confruntaţi cu traume, ei preferă să se refugieze în obiceiuri nocive: consum de alcool, medicamente, droguri etc. Totuși, statisticile ne arată că aproximativ 80% dintre persoanele expuse unei traume nu vor suferi de stres posttraumatic. De asemenea, studiile sugerează că socializarea şi exprimarea emoţiilor au efecte clare, de calmare. Emoțiile astea... vor permanent atenție!

PIHORAMA

De ce dormim ?

Creierul folosește somnul pentru a elimina toxinele reziduale adunate pe parcurusl unei zile solicitante din punct de vedere intelectual, arată o cercetare citată de BBC.

Echipa americană de oameni de știință consideră că „sistemul de eliminare a reziduurilor” este unul dintre principalele motive pentru care dormim. Studiul, publicat în jurnalul „Science”, arată că celulele cerebrale se micșorează în timpul somnului pentru a mări spațiul dintre neuroni și a permite fluidului să curețe creierul. Potrivit cercetătorilor, această funcție nu pare să fie posibilă atunci când creierul este treaz.

Studiul realizat de cercetători de la Centrul Medical de la Universitatea din Rochester mai sugerează că eșecul îndepărtării unor proteine toxice ar putea juca un rol apariția unor maladii ale creierului. De aceea când suntem bolnavi trebuie să dormim cât mai mult.

„Creierul are energie limitată la dispoziție și se pare că el trebuie să aleagă între două stări funcționale diferite: să fie treaz și conștient sau adormit și în proces de curățare”, a explicat cercetătorul Maiken Nedergaard.

Studiul se bazează și pe o descoperire de anul trecut, când oamenii de știință au identificat în creier o "rețea de conducte”, denumită sistemul glimfatic, ce transportă materialul rezidual în afara creierului. Cercetătorii au analizat creierul unor șoareci și au descoperit că acest sistem devenea de 10 ori mai activ în timp ce animalele dormeau.

Studii anterioare au mai arătat că somnul are un rol important în fixarea amintirilor și în procesul de învățare. „Existau multe informații despre memorie și procesul de învățare, motive psihologice pentru somn. Dar noul studiu explică motivul fizic și chimic”, a arătat cercetătorul Neil Stanley.

În concluzie putem spune că creierul are nevoie de o „resetare și updatare” periodică. Pentru buna desfășurare a activității sistemului nervos (sistem care controlează totul în organism), este nevoie de acest proces psihic complex pe care noi îl numim somn. Dereglări ale somnului pot produce o multitudine de probleme fizio-psiho-comportamentale de la cele mai simple la cele mai diverse.

Un aspect foarte important care trebuie precizat este acela că atunci când, din diferite motive, nu dormim, creierul (sistemul nervos central) „ne decuplează” pur și simplu de la starea de veghe, indiferent de consecințe. Creierul este o entitate extraordinară dotat cu o inteligență practică autonomă și atunci când sesizează pericolul, în cazul de față lipsa de somn (ce poate duce și la leziuni cerebrale ireversibile), induce starea de somn chiar dacă ești în pat sau ești la volan. 

Secretele căscatului

Căscatul

Andrew Newberg

Mark Robert Waldman

„Căscatul este unul dintre cele mai straşnic păstrate secrete în neuroştiinţă. Chiar şi colegii mei, care fac la alte universităţi cercetări asupra meditaţiei, relaxării şi reducerii stresului, au trecut cu vederea această puternică unealtă de intensificare neuronală. Căscatul a fost folosit de multe decenii în terapia vocii, ca un mijloc eficient de reducere a hipertensiunii din gât şi a anxietăţii.

Câteva studii recente bazate pe scanarea creierului au arătat cum căscatul induce o activitate neuronală unică în zonele creierului care sunt direct legate de generarea conştiinţei sociale şi crearea sentimentelor de empatie. Una dintre aceste zone este precuneusul, o mică structură ascunsă în cutele lobului parietal. Conform cercetătorilor de la Institutul de Neurologie din Londra, precuneusul pare să joace un rol central în conştiinţă, autoreflecţie şi refacerea memoriei. Precuneusul este stimulat de respiraţia yoga, fapt care ajută la explicarea motivului pentru care diferite forme de meditaţie contribuie la un sentiment sporit de conştiinţă de sine. Este de asemenea una dintre zonele cele mai atinse de afecţiunile bătrâneţii şi problemele de deficit de atenţie, deci este posibil ca dacă vom căsca deliberat să întărim această parte importantă a creierului.

Din aceste motive credem că simplul căscat trebuie integrat în exerciţii şi programe de reducere a stresului, antrenamente de intensificare a memoriei, psihoterapie şi practici spirituale contemplative. Şi deoarece precuneusul a fost asociat recent cu sistemul neuron-oglindă din creier (care ne permite să rezonăm la sentimentele şi comportamentele altora), căscatul ar putea chiar să ajute la intensificarea conştiinţei sociale, compasiunii şi comunicării eficiente cu alţii.

Căscatul este atât de eficient şi de important pentru funcţionarea creierului, încât vă voi cere să citiţi cele treizeci şi patru de studii legate de căscat pe care le-am citat la note (puteţi citi rezumatul şi câteva articole accesând pubmed.gov). De ce sunt atât de insistent? Pentru că dacă v-aş cere să puneţi jos această carte chiar acum şi să căscaţi de zece ori ca să experimentaţi această tehnică fabuloasă, probabil că n-o veţi face. Chiar şi la seminare, după prezentarea cantităţii copleşitoare de dovezi, când ceream oamenilor şă caşte, jumătate din audienţă ezita. Trebuia să îi conving pentru ca să simtă efectele relaxante imediate. Există o prejudecată de neînţeles în societatea noastră, care sugerează că este nepoliticos să caşti şi cei mai mulţi dintre noi am fost învăţaţi aceasta când eram mici.

Ca tânăr student la Medicină, am fost prins odată căscând şi am fost muştruluit de profesor. A spus că nu se cade să apar obosit în faţa pacienţilor, chiar dacă stăteam pe hol, nu în salon. Într-adevăr, căscatul se intensifică atunci când sunteţi obosit şi ar putea fi modalitatea blândă prin care creierul vă spune că ar fi necesar un mic somn de regenerare. Pe de altă parte şi expunerea la lumină vă poate face să căscaţi, sugerând că aceasta este o parte a procesului de trezire.

Căscatul nu numai că vă relaxează – vă aduce cu rapiditate într-o stare de conştiinţă cognitivă. Studenţii cască la curs, nu pentru că profesorul este plictisitor (deşi şi acest lucru vă poate face să căscaţi, încercând să rămâneţi concentrat la discursul monoton), ci pentru că scapă creierul de somnolenţă, ajutându-vă să staţi concentrat asupra unor concepte şi idei importante. El reglează conştiinţa şi sentimentul de sine şi ne ajută să devenim mai introspectivi şi mai conştienţi de sine. Desigur, dacă se întâmplă să vă treziţi în faţa unui profesor monoton, plictisitor, căscatul vă va ajuta să vă menţineţi treaz.

Căscatul vă va relaxa şi vă va aduce într-o stare de veghe alertă mai repede decât orice altă tehnică de meditaţie cunosc şi, deoarece este neurologic contagios, este foarte uşor de învăţat în grup. Una dintre fostele mele studente folosea căscatul pentru a readuce la atenţie consiliul directorilor în mai puţin de şaizeci de secunde. De ce? Pentru că ajută oamenii să îşi sincronizeze comportamentul cu alţii.

Căscatul, ca mecanism de alertare, apare în primele douăzeci de săptămâni de la naştere. El ajută la reglarea ritmurilor circadiene ale nou-născuţilor şi, deci, căscatul ar trebui să ajute petrecăreţul de până în zori şă îşi reseteze ceasul intern al creierului. Căscatul ar putea de asemenea să uşureze disconfortul provocat de altitudinile mari.

Deci ce anume se află înapoia mecanismului care face din căscat o unealtă atât de esenţială? Pe lângă activarea precuneusului, reglează temperatura şi metabolismul creierului. [...]

Numeroase neurochimicale sunt implicate în experienţa căscatului, inclusiv dopamina, care activează producerea de oxitocină în hipotalamus şi hipocamp, zone esenţiale pentru activarea memoriei, controlul voluntar şi reglarea temperaturii. Aceşti neurotransmiţători reglează plăcerea, senzualitatea şi relaţiile dintre indivizi, deci dacă vreţi şă vă sporiţi intimitatea şi să staţi împreună cu partenerul dumneavoastră, atunci căscaţi împreună. Alte neurochimicale şi molecule implicate în căscat sunt acetilcolina, oxidul nitric, glutamatul, GABA, serotonina, ACTH, MSH, hormonii sexuali şi peptidele. De fapt, este greu să găsim o altă activitate care să influenţeze atât de multe funcţii ale creierului.

Sfatul nostru este simplu. Căscaţi cât de mult puteţi într-o zi: când vă confruntaţi cu o problemă dificilă la lucru, când vă pregătiţi să mergeţi la culcare şi ori de câte ori simţiţi mânie, anxietate sau stres. Căscaţi înainte să aveţi o discuţie importantă, căscaţi înainte să daţi un test şi căscaţi în timp ce meditaţi sau vă rugaţi pentru că vă va intensifica experienţa spirituală.

Căscatul conştient are nevoie de puţină practică şi disciplină pentru a trece de inhibiţiile sociale inconştiente, dar oamenii vin adesea cu trei scuze ca să nu caşte: „Nu-mi vine”, „Nu sunt obosit” şi, preferatul meu, „Nu pot”. Sigur că puteţi. Tot ceea ce trebuie să faceţi ca să declanşaţi un căscat adânc este să îl mimaţi de şase sau şapte ori. Încercaţi asta acum şi veţi descoperi până la al cincilea căscat fals că se va produce unul real. Dar nu vă opriţi aici, pentru că până la al zecelea sau al doisprezecelea căscat veţi simţi puterea acestui mic truc seducător. Ochii poate vă vor lăcrima, s-ar putea să înceapă să vă curgă nasul, dar vă veţi simţi şi foarte prezent, incredibil de relaxat şi foarte alert. Nu e rău pentru ceva ce nu ia mai mult de un minut.

  În concluzie:

 12 Motive esenţiale să căscaţi:

  1. Stimulează starea de alertă şi concentrarea

  2. Optimizează activitatea creierului şi metabolismul

  3. Îmbunătăţeşte funcţia cognitivă

  4. Îmbunătăţeşte memoria

  5. Sporeşte conştiinţa şi introspecţia

  6. Scade stresul

  7. Relaxează fiecare parte a corpului

  8. Îmbunătăţeşte controlul muscular voluntar

  9. Intensifică abilităţile atletice

10. Reglează simţul timpului

11. Creşte empatia şi conştiinţa socială

12. Sporeşte plăcerea şi senzualitatea

Despre autori:

Andrew Newberg este doctor în medicină, profesor asociat la Departamentul de Radiologie şi Psihiatrie al Spitalului Universităţii Pennsylvania şi profesor adjunct la Departamentul de Studii Religioase. Este fondatorul şi directorul Centrului pentru Spiritualitate şi Minte şi directorul Centrului pentru Studii Integrate de Spiritualitate şi Neuroştiinţă al Universităţii Pennsylvania. Este board-certified în medicină internă, medicină nucleară şi cardiologie nucleară. A publicat pe ste o suta de articole, eseuri, capitole de cărţi, lucrări. O prezentare generală a lucrărilor sale poate fi văzută la http://www.andrewnewberg.com.

Mark Robert Waldman este cercetător asociat  al Centrului pentru Spiritualitate şi Minte, Universitatea Pennsylvania, autor a nouă cărţi şi antologii în domeniile psihologiei şi creativităţii şi a unor lucrări profesionale publicate în jurnale din întraga lume. Deţine specializări în dinamici de cuplu şi terapii bazate pe conştienţă. O prezentare generală a cercetării şi workshop-urilor sale poate fi văzută la http://www.markrobertwaldman.com.”

Pedepsiți sau răsplătiți: copii nefericiți

Alfie Kohn despre pedepsele și recompensele folosite în educația copiilor

Câinele lui Pavlov (care saliva la becul lui Edison), despre Pavlov:

- Ce reflex condiționat i-am creat! Cum se aprinde lumina, cum îmi aduce de mâncare!

Totul a început atunci când cercetătorii (cunoscuți drept behavioriști sau comportamentaliști) au observat că pot dresa diverse animale prin întărire pozitivă sau negativă. Pe scurt: dacă animalul face ceea ce  așteaptă cercetătorul, primește ceva de mâncare, iar dacă nu face, primește un mic șoc electric. Evident, pentru a evita șocul și pentru a primi mâncarea, animalele repetau comportamentul dorit, ceea ce i-a făcut pe cercetători să creadă că au descoperit o adevărată mină de aur: o rezervă inepuizabilă de strategii de control al comportamentului. S-au grăbit, bineînțeles, să-și extindă concluziile asupra oamenilor și le-au oferit părinților și educatorilor repere pentru un control mai eficient asupra copiilor. Au uitat însă un aspect fundamental, că ființa umană nu se dezvoltă armonios fără iubire. Pavlov a excelat în această direcție. A pus bazele lumii de astăzi, o lume în care prin manipularea reflexelor condiționate, a instictelor, s-a ajuns la „animalizarea omenirii”. Nu întâmplător, a fost venerat de elitele mondiale de la acea vreme.

Nu ești mulțumit de cât mănâncă copilul tău? Noi avem soluții pentru toate tipurile de părinți! Dacă ești un părinte „iubitor”, e suficient să-ți răsplătești copilul cu un desert copios, cu o nouă jucărie sau cu o bătaie pe creștet: "Ce băiat cuminte!/Ce fată bună! Bravo!" Dacă ești tipul autoritar, pedepsește-l printr-un reproș sau anularea unui „privilegiu". În societatea noastră evoluată, bătaia este un act barbar și inutil, mai ales când există modalități mai „blânde" de a-ți determina copilul să facă ce vrei tu. Nimic de zis. Numai că dacă copilul a crescut prin manipulare, ca adult va fi un mare manipulator. Altfel spus, un asemenea adult va acționa fără scrupule, necontând pentru el onestitatea, altruismul, demnitatea. „Scopul scuză mijloacele” va fi deviza lui în viață. 

Din păcate, pentru calitatea relațiilor cu copiii noștri, teoria condiționării pozitive și negative a luat amploare și este aplicată peste tot în lume. Cine poate ști de ce? Poate fiindcă e foarte ușor de aplicat, prin faptul că reduce educarea copiilor la un mecanism simplu și dă rezultate imediat. Educația reală cere foarte mult efort, sacrificii, dar și multă înțelepciune. Sau poate fiindcă noi înșine, adulții, am fost „condiționați” și nu cunoaștem alternative la acest procedeu. Un lucru este sigur: un părinte care-și iubește cu adevărat copilul va ști exact cum să-l educe. În lipsa iubirii, el va căuta metode „rapide”, „ușoare”, de a crește un copil. Efectele vor fi vizibile însă mai târziu.  

Din ce în ce mai multe voci din lumea psihologiei, a științelor cognitive și a pedagogiei se unesc pentru a protesta împotriva acestui tratament care încalcă drepturile copilului ca ființă umană. Se studiază consecințele  pe termen lung și se formulează argumente strivitoare, care confirmă efectele nocive ale pedepsei și, în mod paradoxal, ale recompensei.  

1. Ființele umane au nevoie de autonomie: 

Orice ființă umană, cât de mică, respinge orice încercare de a fi controlată din exterior. De la bebelușul care se zbate și plânge atunci când e înfășat până la angajatul care își bârfește șeful, cu toții ne revoltăm împotriva autorității. În încercarea de a le „oferi copiilor un start bun în viață” (proiectându-ne de fapt viața noastră personală) alegem de multe ori strategia cea mai simplă: cea de a-i determina să facă ce vrem noi. Folosind bățul sau morcovul, nu facem decât să le impunem voința noastră, încălcându-le dreptul la independență. Îi putem obliga (deși doar pentru o scurtă perioadă) să facă ce vrem noi, dar nu vom putea niciodată să le controlăm gândurile sau sentimentele în totalitate. Atenție!!! nu trebuie să înțelegem că nu trebuie să fim fermi cu copii noștrii. A oferi o libertate totală copiilor este o altă eroare foarte gravă, în care cad tot mai mulți părinți. Să nu uităm cât de dizarmonios este un copil răsfățat.

2. Motivația intrinsecă (naturală) este mult mai eficientă decât cea extrinsecă:

Copiii se nasc însetați de cunoaștere și de noi cuceriri. Ei investesc resurse imense de timp și de energie pentru a dobândi noi abilități și cunoștințe. Acest efort și rezultatele sale constituie singura răsplată de care au nevoie, cea care le poate da încredere în ei înșiși și curaj pentru o nouă aventură a cunoașterii. Priviți un copil în timp ce se joacă și veți vedea un omuleț absorbit de activitatea sa, încântat de fiecare pas înainte. Apoi priviți un copil căruia i s-a promis o recompensă. Nici urmă de plăcere sau de absorbire, deoarece depune un minimum de efort și nu investește niciun fel de emoție, dorind doar să intre în posesia răsplatei cât mai repede. Partea substanțială a problemei este că motivarea extrinsecă prin recompense sau pedepse o erodează constant pe cea intrinsecă. Asta explică de ce copiii își pierd interesul pentru învățare în primii doi ani de școală.

3. Recompensele și laudele îi condiționează pe copii să caute aprobarea noastră:

Mesajul ascuns pe care îl transmitem copiilor prin pedepse și recompense este: "Eu sunt singurul în măsură să judec pentru tine!" Seduși de răsplată (laude, steluțe, note, bunătăți, jucării) sau terorizați de amenințare, copiii vor ajunge să facă totul pentru a ne impresiona, dar nu pentru ei înșiși.

Efecte secundare sunt multe: dependența de părerea adulților, pierderea interesului pentru învățare și a încrederii în sine, lipsa emoțiilor și sentimentelor, depresie și refuz total de a face ceva în lipsa unui premiu. Pe termen lung vor fi viitorii adulți cu tulburări obsesiv-compulsive, tulburări maniaco-depresive, fobii, anxietate etc.

În concluzie, după părerea noastră, este un punct de vedere care trebuie luat în considerare, chiar dacă uneori, așa cum spune înțelepciunea milenară: „adevărul este pe la mijloc”.

Traducere: Andreea Ursu/ homeschooling.urbankid.ro 

Copyright: Alfie Kohn, 2013

Completări la text: PIHORAMA

Alfie Kohn, numit de revista TIME "poate cel mai vehement critic din ţară, la adresa ideilor fixe din educaţie legate de note şi punctaje la testări".

În curând se va lansa "Parenting necondiționat", cea mai cunoscută dintre cărțile scrise de Alfie Kohn.