luni, 3 octombrie 2016


Psihologia aplicată în viața de zi cu zi (3)
Biasul de afirmare


Avem două situații: dl. X este hoț? și... dl. X este hoț! Ce credeți că va înregistra memoria noastră, prin simpla citire a celor 2 variante? Dar, dacă auzim la televizor vorbindu-se despre doamna Y și moderatorul se întreabă sugestiv: doamna Y este o femeie ușoară? ce credeți că va înregistra creierul dumneavoastră?

Cercetările arată că memoria voastră are toate șansele să rețină a doua variantă: dl. X este un hoț! Și... dacă peste ceva vreme ați fi întrebați dacă credeți că doamna Y este o femeie ușoară, sunt foarte mari șanse să afirmați că, da! Ce se întâmplă?

Creierașului nostru, de fapt minții noastre, nu-i prea plac întrebările, dar adoră afirmațiile! Afimațiile aduc cu sine răspunsuri. Și asta pentru că memoria noastră este setată pentru răspunsuri. Ea trebuie să dea repede și fără greș răspunsuri în fiecare secundă! Și uite așa avem răspunsuri la toate! De ce nu? Că doar nu există foc fără fum!

„Potrivit cercetătorilor, atunci când încercăm să înțelegem o întrebare care ni se pune, pentru a ne construi situația în minte, ne reprezentăm conținutul ca o propoziție. Reprezentarea este atunci stocată ca atare în memorie. În faza de rememorare, formatul este deci modificat... În consecință, riscăm să nu ne mai amintim o întrebare ca fiind o întrebare, ci mai degrabă ca o afirmație” (2).

În 2006, Pandelaere și Dewitte au realizat un experiment în care participanții trebuiau să citească fraze care se derulau în fața lor. Unele erau sub formă de întrebări, altele erau afirmații. Apoi li s-au dat aceeași listă, dar cu ambele forme (interogativă și afirmativă) și au fost întrebați, care a fost forma corectă inițială? S-a constatat că participanții au ales mult mai multe fraze afirmative, deși la prima citire erau clar formulate, ca întrebări (1).

Va urma

Dicționar: BÌAS, biasuri, s.n. 1. Tendință, preferință sau înclinare subiectivă ori părtinitoare către o perspectivă, rezultat sau ideologie. 2. Atitudine, comportament sau gândire influențată de prejudecată. 3. (Psih.) Bias cognitiv – tendința unei persoane de a face erori de judecată pe baza factorilor cognitivi 4. (Psih.) Biasul confirmării – predilecția de a interpreta o informație în maniera de a confirma concluzii precedente, ignorarea informațiilor care contrazic concluzii anterioare. 5. (Stat.) eroare sistematică cauzată de procedura de selecționare. – Din en. bias. (3).

Surse bibliografice:
1. Pandelaere,M., Dewitte, S., 2006, „Its this a question? Not for that Long. The statement bias”, Journal of Experimental Social Psychology, 42, pp. 525-531.
2. Serge Ciccotti, 2007, 150 de experimente în psihologie pentru conoașterea celuilalt: Mecanismele cunoașterii cotidiene, Editura Polirom.



Aceste articole nu pot fi citate sau publicate în alte lucrări fără citarea sursei. Legea copyright-ului pedepsește grav această încălcare a drepturilor de autor. 

Psihologia aplicată în viața de zi cu zi (2)
Deformarea cognitivă post-factum


Eram sigur că așa va fi! Puteam să jur că va pierde! Tot timpul am știut că așa va fi! Știam deja! Ei, ce ți-am spus eu? Da` doar ți-am spus! N-aveam nicio îndoială!

Cum se face că de multe ori, orice s-ar întâmpla, știm deja! Dar întotdeauna se întâmplă după (post factum)... că înainte, nu mai eram așa de siguri. Ba chiar unii vor nega faptul că părerea lor a fost contrară! Miciună?! Alter-ego?! Rea-credință? Fiat lux: deformare cognitivă post-factum!

Deformarea cognitivă post-factum, sau altfel spus biasul retrospectiv, este o tendință care apare atunci când apelăm la memoria noastră și ne este foarte greu să ne mai amintim cu exactitate informațiile. Astfel că în acele momente, într-un mod inconștient desigur, nu putem accepta că judecata noastră este infailibilă. Așa că de ce să nu ne creăm impresia că avem totul sub control? Eram sigur că așa va fi!    

Însă, cercetătorii psihologi (Fischhoff 1975, 1977; Janoff-Bulman, Timko și Carli, 1985) au demonstrat prin diferite experimente că deznodământul unei situații este foarte ușor influențabil, la majoritatea dintre noi (1, 2, 3).

Un experiment creat de Jacoby, Kelley, Brown și Jasechko (1988) a demonstrat cât de ușor poate fi influențat un proces de evaluare a unei situații. Ei au realizat pe 2 grupe de studenți un experiment în care au prezentat o listă de persoane oarecare, total necunoscute. Uneia dintre grupe li s-a spus să evalueze imediat, adică după citirea și studierea listei, și să spună: câte nume celebre sunt în acea listă? Celorlați (grupul 2) le-a fost dat același consemn, de a spune câte persoane celebre sunt în acea listă, dar, după 24 de ore de la citirea listei. Suficient timp pentru ca memoria noastră să devină infailibilă. Ce credeți? Grupul 1 a fost promt, nicio personalitate, niciun savant, niciun vip! Dar grupul 2... au spus că da, erau multe personalități! De ce? Pentru simplu fapt că cercetătorul a indus în mintea subiecților că lista ar conține personalități, așa că de ce să nu umplem golul creat de memoria noastră? Astfel judecata noastră rămâne „la înălțime” (3).  

Deformarea cognitivă post-factum este un proces cognitiv complex prin care „obținem” o serie de „beneficii” cum ar fi: gestionarea eșecului, întărirea importanței noastre în fața interlocutorilor, faptul că ești mai bine informat decât în realitate, faptul de a nu trece drept ignorant în fața celorlalți (3). Dar... știați deja toate acestea! N-aveați nicio îndoială! Verba volant... așa că de ce nu?

Surse bibliografice:
1. Fischhoff, B., 1975, Hindsight/Foresight: „The Effects of Outcome Knowledge on Judgement under Uncertainty”, Journal of Experimental Psychology: Human Perception and Performance, 1, pp. 288-299.
2. Fischhoff, B., 1977, „Perceived Informativeness of Facts”, Journal of Experimental Psychology: Human Perception and Performance, 3,  pp. 349-358.
3. Serge Ciccotti, 2007, 150 de experimente în psihologie pentru cunoașterea celuilalt: Mecanismele cunoașterii cotidiene, Editura Polirom.

Va urma

Aceste articole nu pot fi citate sau publicate în alte lucrări fără citarea sursei. Legea copyright-ului pedepsește grav această încălcare a drepturilor de autor. 

Psihologia aplicată în viața de zi cu zi


Voi începe a scrie o serie de articole cu caracter psiho-sociologic experimental. Vă invit să parcurgem o lume fascinantă în care vom descoperi mai multe taine ale funcționării psiho-mentale și socio-comportamentale, cu privire la ființa umană.   

Omenirea a evoluat datorită marilor experimentatori ai omenirii (Arhimede din Siracuza, Leonardo Da Vinci, Galileo Galilei, Nikola Tesla, Traian Vuia etc.). Wilhelm Wundt (1832-1920) rămâne în istorie prin înființarearea primului laborator de psihologie experimentală în 1879 la Leipzig, devenit apoi primul Institut de Psihologie. Cu toate acestea, experimentarea psihologică s-a născut odată cu omul. Experiența psihologică o găsim prezentă în mituri, legende, proverbe, ritualuri, tradiții etc., de când există omenirea!

Experimentul este folosit de cercetători pentru a demonstra condiţiile în care un comportament particular apare cu regularitate. Plecând de la observatii empirice repetate, metoda știintifică sistematizează cunostințele prin identificarea unor relații simple între diverse categorii de observații. Experimentul reprezintă o abordare care are scopul de a analiza relaţiile de tip cauză-efect.

„Un mod simplu și onest de a descrie obiectul psihologiei știintifice este de a afirma că finalitatea acesteia este de a înțelege și de a explica de ce oamenii gândesc și se comportă într-un anumit fel.” (1).

Experimentarea obiectivă ne ajută să ne cunoaștem mai bine, dar și să înțelegem care sunt mecanismele prin care, de foarte multe ori, suntem manipulați. Cel mai mare manipulator al nostru este... chiar creierul nostru! Deși creierul este o „mașinărie” extraordinară, totuși... câți suntem capabili să-l „stăpânim” și să „stoarcem” totul de la el?! câți automobiliști pot scoate totul dintr-un Ferari pe timp de ploaie? Câţi gimnaşti pot lua acel 10 perfect? Câţi avem o memorie fantastică?

Știm foarte bine că memoria noastră nu este fără cusur, ba chiar deloc! De asemeni știm foarte bine că fiecare om în parte are percepții, senzații, reprezentări diferite, unice.... Şi atunci unde este adevărul?! De ce spunem că știm adevărul când filtrul nostru este constituit din percepții, senzații, reprezentări unice, specifice, doar nouă, nouă și nimănui altcuiva?! Analogic vorbind ar fi ca și cum am spune că, lumina care a trecut printr-un imens vitraliu... este chiar Soarele! Atâta timp cât percem și judecăm numai prin mintea noastră (vitraliul nostru), putem spune că...acesta este adevărul nostru și numai al nostru! Adevărul este dincolo de minte! Lumina colorată nu este Soarele.

Dar poate că am mers prea departe. Nu acesta este scopul acestor serii de articole, așa că stați linștiți, vrem doar să vă arătăm cât de diferite sunt percepțiile, senzațiile și reprezentările noastre mentale. Vrem doar să vă arătăm cât de fragili și cât de iluzionați putem fi uneori. De multe ori! De cele mai multe ori avem o idee perfectă a ceea ce suntem, o idee perfectă despre lume, dar oare așa o fi?! Dar mai bine să vedem despre ce este vorba!

va urma

Surse bibliografice: Anitei M., 2000, Introducere în psihologia experimentală, Casa de editura si presa "Viata Româneasca", Iași.


Aceste articole nu pot fi citate sau publicate în alte lucrări fără citarea sursei. Legea copyright-ului pedepsește grav această încălcare a drepturilor de autor. 

duminică, 28 august 2016

Dragă bunicule,

Mi-a fost foarte greu să îți scriu această scrisoare, din o mie de motive, dar cele mai importante sunt poate acestea: că nu am încredere în mine și nu am forța necesară pentru a mă opune. Și cum aș avea încredere în mine?! Atunci când m-am născut și am venit cu bucurie și entuziasm în această lume credeam cu putere că „cei mari” sunt ca niște zei. Credeam cu tărie că odată cu înaintarea în vârstă oamenii sunt exemple de morală și de corectitudine. Așa am crezut... am crezut că sunt într-o lume altruistă, plină de bunătate, de iubire, de înțelepciune... am crezut că oamenii în vârstă sunt niște mari înțelepți. Așa îmi părea firesc să fie, de ce să nu fie așa?! Așa am citit în basme când eram copil și așa încercau să pară „cei mari”. Și i-am crezut o bună bucată de vreme. Eram ferm convinsă că cei mari nu vor și nu îmi vor face niciodată vreun rău. Și i-am iubit așa de mult... și am avut atâta încredere.... Eram un suflet viu plin de iubire îngerească pentru semenii mei...

Apoi, ca un trăsnet, un balaur groaznic de negru a apărut și, încetul cu încetul, am văzut că oamenii „cei mari” nu erau așa. Nu înțelegeam ce se întâmplă, îmi tot spuneam mereu că este o greșeală, că „cei mari” și înțelepți vor zdrobi cât ai clipi acest balaur. Pentru că asta trebuie ei să facă, era firesc... ei sunt protectorii, sunt cei care veghează. Rolul lor în lumea asta este să ne proteje pe noi și lumea în care trăim. Nu înțelegeam de ce se comportă într-un fel și gândesc și simt altfel.

Greu... foarte greu mi-a fost dat să înțeleg, odată cu o frică imensă și paralizantă ce creștea în mine, că era de fapt altfel. Cu toate acestea am refuzat cu încăpățânare să cred în continuare că „cei mari” nu sunt nici iubitori, nici înțelepți. Mă gândeam că există ceva, că trebuie să mai fie ceva, orice, care va corecta imediat această stare de fapt. Am sperat, am sperat continuu, că mai există cineva care va aduce lumina și îi va nimici pe cei răi. Mă tot întrebam de ce nu apare acel cineva care va distruge balaurul cel negru, de ce? de ce? Așa era firesc să fie. Cum ar fi putut fi altfel bunicule?!

Până la urmă, cu greu, am acceptat că sunt și oameni răi, dar eram ferm convinsă că sunt foarte mulți oameni buni, drepți, iubitori, înțelepți și imediat ce o să vadă ce fac cei răi vor porni lupta pentru nimicirea lor. Așa era firesc să fie! Cum ar fi putut fi altfel bunicule?! Cel puțin așa încercau să pară unii oameni. Dar târziu, cu groază am înțeles că aceștia jucau un joc pervers. Așa încercau să pară, dar în realitate erau cei mai răi.

Dar tot nu am abandonat, am continuat să cred, refuzam să cred că familia mea, semenii mei, compatrioții mei s-ar putea lupta între ei, și pentru ce?! O doamne... pentru ce?! De foarte multe ori am avut senzația că greșelile pe care le fac ei, eu nu le-aș putea face niciodată. Nu m-ar lăsa inima. Mai bine aș muri. De ce să fie așa bunicule?!

Treptat, treptat, m-am resemnat și m-am obișnuit și cu frica cea îngrozitoare, iar forța teribilă pe care o aveam la început a scăzut și ea. Am început să nu mai am încredere în nimeni. Deși am luptat din răsputeri, aripile mi-au fost frânte. Dar cel mai rău este faptul că am început să mă simt vinovată pentru tot ce se întâmpla. Așa făceau „cei mari”, dădeau întotdeauna vina pe alții. Eu nu puteam să dau vina pe alții, de ce aș fi făcut-o? Deci dacă nu puteam da vina pe alții, atunci mi-am zis că eu sunt singura vinovată. Și am dezlănțuit cel mai mare război împotriva mea. Așa era firesc să fie, trebuia ca cel rău să fie pedepsit. Ție nu ți se pare logic, bunicule?!

Așa că imediat cei din familia mea, din școala mea, din orașul meu, din țara mea, au început să mă urască. Era firesc să fie așa. Eram vinovată pentru tot răul pe care ei îl trăiau. De foarte multe ori am auzit comentarii: copii din ziua de astăzi sunt needucați, sunt răi, sunt vicioși, nu ne respectă! Ar trebui să-i respect bunicule?!

Când am ajuns la școală, niște oameni „mari”, care-și spuneau învățători, „ne învățau” câte în lună și în stele. Dar mă plictiseam îngrozitor, pentru că nu aveam voie să spun, să gândesc și să simt ce-mi place. Voiau cu tot dinadinsul să ne învețe să fim ca ei. Așa trebuie să fie bunicule?!

Acum când sunt în pragul majoratului sunt complet dezorientată, sunt pierdută. Tu îmi spui bunicule că este o zi mare pentru mine, că voi intra în rândul oamenilor adulți, că pot să iau decizii de una singură, că pot să mă îndrăgostesc, că pot vota, că pot să-mi iau viața în mâini. Dar cum să o fac bunicule?! Mi-e groază de această lume!

Eu nu vreau o lume în care să depind de partide, de guverne, de politicieni, eu vreau lumea pentru care am venit, lumea pe care voi mi-ați furat-o, lumea în care toți oamenii sunt buni și drepți, iubitori și înțelepți. De ce vreți ca eu să NU îmi construiesc lumea mea?! Nu așa ar trebui să fie bunicule?! De ce vreți cu orice preț să vă impuneți lumea voastră, orânduirea voastră, acum când NOI ar trebui să decidem și să ne construim orânduirea noastră. De multe ori îmi spuneai că tu ești spre sfârșitul vieții și că noi suntem de acum viitorul. Atunci de ce nu ne lăsați să ne construim viitorul?! De ce vreți să blocați viitorul nostru?

Voi spuneți că lumea noastră nu-i bună, că nu muncim, că ne distrăm prea mult... dar lumea voastră cum e bunicule?! Tu mi-ai povestit de ororile războiului, apoi de ororile comunismului, apoi de ororile neocomunismului. Dacă noi vrem să scăpăm de toate acestea, vrem o lume nouă, de ce vă opuneți cu îndârjire și ne impuneți lumea pe care tot voi ați blamat-o atâta?! Eu nu mai înțeleg nimic bunicule!

Lumea pe care noi, timid, încercăm să o creăm nu vă place, şi, poate că aveţi dreptate. Dar... dacă lumea noastră super-tehnologizată nu este bună, de ce folosiți tehnologia în interesele voastre meschine? Și cum concepeți voi munca? Cei care nu muncesc deloc beneficiază de munca voastră și vă tratează ca pe niște sclavi! Da, în lumea voastră munca înseamnă sclavie și umilință! Unul muncește și doi trăiesc pe „spatele” muncii altuia! Așa trebuie să fie bunicule?! 

Da, noi suntem dezorientați, suntem lipsiți de încredere, suntem lipsiți de putere, suntem evitanți, suntem recalcitranți, suntem dezorganizați. Dar de ce se întâmplă toate acestea bunicule?! Voi cum ați fost?! Aceasta nu e lumea noastră, nu este ceea ce noi ne dorim. Însă, voi continuați să ne forțați să trăim în lumea voastră. Și atunci la ce vă așteptați?!

Astăzi, bunicule, eu îți scriu cu greu aceste rânduri și plâng. De ce este așa bunicule?! Așa a fost și la tine?! De ce nu putem să avem lumea noastră, lumea în care am crezut că am venit. De ce oamenii se luptă între ei, de ce nu își asumă responsabiltățile pe care le au, de ce mint, de ce fură, de ce fac rău altora, de ce nu se iubesc, de ce nu sunt inteligenți, de ce nu sunt înțelepți?! Eu nu înțeleg nimic bunicule!

Dacă aș ști cu siguranță că eu sunt singura vinovată de toate acestea, așa cum mereu m-ați făcut să cred, atunci eu și cei ca mine ne-am purta în continuare crucea pe care o avem. Dar bunicule, simt totuși că nu e așa, că NU NOI SUNTEM VINOVAȚI DE ORIBILA VOASTRĂ LUME! Acum înțeleg că nu noi, ci voi sunteți pe deplin responsabili de viața voastră și de lumea voastră. Mi-a luat 18 ani ca să înțeleg aceasta. Am dreptate bunicule?!

Așa că de acum înainte, eu și cei ca mine vom deveni cei pe care i-am așteptat până acum. Vom deveni cei care vom zdrobi balaurul cel negru. Și nu ne poate opri nimic! Pentru că eu nu vreau ca ai noștri copii să trăiască în lumea voastră. Copiii mei vor avea lumea pe care eu mi-am dorit-o. Copiii mei nu-și vor aștepta salvatorii. Nu-i firesc bunicule?!

Și acum te întreb bunicule: ce vei face?! Mă vei ajuta sau vei vrea în continuare să trăiesc în lumea ta? Știu sigur că nu-mi va fi ușor, poate voi avea nevoie de înțelepciunea ta, de experiența ta. Este firesc să fie așa. Nu-i așa bunicule?! Putem construi împreună o lume cum nu s-a mai văzut. Este firesc să fie așa. Nu-i așa bunicule?!
 
Autor anonim






duminică, 31 iulie 2016

Aș fi putut!!!

Vine o zi când pleci. Pleci cu adevărat. Poate te-ai gândit de multe ori la asta, ai încercat să-ți imaginezi, dar acum… chiar pleci.

Este o senzație stranie, totul se desfășoară în fața ochilor tăi, frânturi de conversații, acțiuni pe care credeai că le-ai uitat, imagini ca într-un film, cu scene din viața ta – iubirile tale, familia ta, prietenii tăi, tu, tu jucând roluri!

Nu ți-ai fi imaginat vreodată că așa va fi! Nu ţi-ai fi imaginat că unele scene din viața ta, pe care le vezi acum, ar fi fost atât de importante, că unele scene au fost momente semnificative și nu altele… credeai că va fi altfel! Credeai că vei avea timp să le regizezi în așa fel… încât să fie pe placul tău, pe inima ta! 


Nu îți imaginai că unele momente din viața ta vor fi atât de vii, că vor însemna atât de mult acum... la despărțire. Nu știai cât de important este acel moment când respiri aerul dimineții... acel moment când simți cum te mângâie vântul, când vezi Soarele cum răsare, când vezi un surâs pe chipul unui copil.

Aproape că te întrebi mirat: Aha… deci așa a fost?! 

Apoi, tot tu răspunzi fără nicio ezitare: ah, da, așa a fost! cum să nu! îmi aduc foarte bine aminte totul, ca și cum le-aș trăi chiar azi, aici și acum! 

Ce ciudat… totul este în sertarele minții mele… pe care o văd ca pe o bibliotecă virtuală. Pot accesa orice… ooo! sunt multe… multe amintiri… și totuși... atât de puține! O, ce înșelător e timpul!

Ce scurt a fost totul! Scurt… scurt, ca un vis, scurt, scurt, ca un film care se termină prea repede, în care nu ai avut timp să înțelegi ce se întâmplă cu personajele, nu ai avut timp să trăiești povestea. E ca și cum ai spune supărat: hei, ce-i cu filmul ăsta?! n-am înțeles nimic! ce frustrant… și finalul, finalul este de-a dreptul frustrant! Nu așa trebuia să fie! Nu aşa trebuia să fie!!!

Ooo, dacă aș mai avea timp… ar fi trebuit să mai am timp… așa am crezut, am crezut că va fi destul timp, dar acum înțeleg, niciodată nu este destul timp! Oho, uite, uite ce de amintiri, amintiri care mă umplu de lumină, de iubire, o iubire veșnică, o iubire pe care n-ai cum s-o trăiești… decât acum, în acest moment. Iubirea este cel mai transcendent sentiment, atât de transcendent... că-ți îngheață „sângele în vine”.


Sunt şi multe amintiri care îmi trezesc un regret imens, oh... iar altele, altele… îmi sfâșie inima! Oh, ce greu e și ce straniu… acum m-aș rupe în mii de părți, în miliarde de bucăți, aș da orice, aș face orice! dar acum... nu mai pot.... Iertați-mă! Iertaţi-mă!! Iertați-mă că nu v-am iubit mai mult!!! Aș fi putut! Aș fi putut!! Aş fi putut!!!

Aș face… ar fi trebuit să pot face mai mult, să iubesc totul, exact așa cum simt acum… o Doamne! am uitat! am uitat!! am uitat !!! iubirea e singura și cea mai importantă, cea mai importantă, nimic nu este mai important decât iubirea!!!

Dacă aș mai avea timp… dacă aș mai avea ceva timp, aș putea să trăiesc fără regrete, aș putea să trăiesc, să trăiesc, să iubesc… știind că într-o zi voi pleca… pentru totdeauna!
 
Ce bine, ce bine că este doar o reverie, ce bine că mai am timp! 

Autor anonim

    SOCIETATE CIVILĂ PROFESIONALĂ DE PSIHOLOGIE MURARIU OFERĂ SERVICII DE   PSIHOLOGIE CLINICĂ PSIHOTERAPIE PSIHONUTRIȚIE  CONSIL...