Dragă bunicule,

Mi-a fost foarte greu să îți scriu această scrisoare, din o mie de motive, dar cele mai importante sunt poate acestea: că nu am încredere în mine și nu am forța necesară pentru a mă opune. Și cum aș avea încredere în mine?! Atunci când m-am născut și am venit cu bucurie și entuziasm în această lume credeam cu putere că „cei mari” sunt ca niște zei. Credeam cu tărie că odată cu înaintarea în vârstă oamenii sunt exemple de morală și de corectitudine. Așa am crezut... am crezut că sunt într-o lume altruistă, plină de bunătate, de iubire, de înțelepciune... am crezut că oamenii în vârstă sunt niște mari înțelepți. Așa îmi părea firesc să fie, de ce să nu fie așa?! Așa am citit în basme când eram copil și așa încercau să pară „cei mari”. Și i-am crezut o bună bucată de vreme. Eram ferm convinsă că cei mari nu vor și nu îmi vor face niciodată vreun rău. Și i-am iubit așa de mult... și am avut atâta încredere.... Eram un suflet viu plin de iubire îngerească pentru semenii mei...

Apoi, ca un trăsnet, un balaur groaznic de negru a apărut și, încetul cu încetul, am văzut că oamenii „cei mari” nu erau așa. Nu înțelegeam ce se întâmplă, îmi tot spuneam mereu că este o greșeală, că „cei mari” și înțelepți vor zdrobi cât ai clipi acest balaur. Pentru că asta trebuie ei să facă, era firesc... ei sunt protectorii, sunt cei care veghează. Rolul lor în lumea asta este să ne proteje pe noi și lumea în care trăim. Nu înțelegeam de ce se comportă într-un fel și gândesc și simt altfel.

Greu... foarte greu mi-a fost dat să înțeleg, odată cu o frică imensă și paralizantă ce creștea în mine, că era de fapt altfel. Cu toate acestea am refuzat cu încăpățânare să cred în continuare că „cei mari” nu sunt nici iubitori, nici înțelepți. Mă gândeam că există ceva, că trebuie să mai fie ceva, orice, care va corecta imediat această stare de fapt. Am sperat, am sperat continuu, că mai există cineva care va aduce lumina și îi va nimici pe cei răi. Mă tot întrebam de ce nu apare acel cineva care va distruge balaurul cel negru, de ce? de ce? Așa era firesc să fie. Cum ar fi putut fi altfel bunicule?!

Până la urmă, cu greu, am acceptat că sunt și oameni răi, dar eram ferm convinsă că sunt foarte mulți oameni buni, drepți, iubitori, înțelepți și imediat ce o să vadă ce fac cei răi vor porni lupta pentru nimicirea lor. Așa era firesc să fie! Cum ar fi putut fi altfel bunicule?! Cel puțin așa încercau să pară unii oameni. Dar târziu, cu groază am înțeles că aceștia jucau un joc pervers. Așa încercau să pară, dar în realitate erau cei mai răi.

Dar tot nu am abandonat, am continuat să cred, refuzam să cred că familia mea, semenii mei, compatrioții mei s-ar putea lupta între ei, și pentru ce?! O doamne... pentru ce?! De foarte multe ori am avut senzația că greșelile pe care le fac ei, eu nu le-aș putea face niciodată. Nu m-ar lăsa inima. Mai bine aș muri. De ce să fie așa bunicule?!

Treptat, treptat, m-am resemnat și m-am obișnuit și cu frica cea îngrozitoare, iar forța teribilă pe care o aveam la început a scăzut și ea. Am început să nu mai am încredere în nimeni. Deși am luptat din răsputeri, aripile mi-au fost frânte. Dar cel mai rău este faptul că am început să mă simt vinovată pentru tot ce se întâmpla. Așa făceau „cei mari”, dădeau întotdeauna vina pe alții. Eu nu puteam să dau vina pe alții, de ce aș fi făcut-o? Deci dacă nu puteam da vina pe alții, atunci mi-am zis că eu sunt singura vinovată. Și am dezlănțuit cel mai mare război împotriva mea. Așa era firesc să fie, trebuia ca cel rău să fie pedepsit. Ție nu ți se pare logic, bunicule?!

Așa că imediat cei din familia mea, din școala mea, din orașul meu, din țara mea, au început să mă urască. Era firesc să fie așa. Eram vinovată pentru tot răul pe care ei îl trăiau. De foarte multe ori am auzit comentarii: copii din ziua de astăzi sunt needucați, sunt răi, sunt vicioși, nu ne respectă! Ar trebui să-i respect bunicule?!

Când am ajuns la școală, niște oameni „mari”, care-și spuneau învățători, „ne învățau” câte în lună și în stele. Dar mă plictiseam îngrozitor, pentru că nu aveam voie să spun, să gândesc și să simt ce-mi place. Voiau cu tot dinadinsul să ne învețe să fim ca ei. Așa trebuie să fie bunicule?!

Acum când sunt în pragul majoratului sunt complet dezorientată, sunt pierdută. Tu îmi spui bunicule că este o zi mare pentru mine, că voi intra în rândul oamenilor adulți, că pot să iau decizii de una singură, că pot să mă îndrăgostesc, că pot vota, că pot să-mi iau viața în mâini. Dar cum să o fac bunicule?! Mi-e groază de această lume!

Eu nu vreau o lume în care să depind de partide, de guverne, de politicieni, eu vreau lumea pentru care am venit, lumea pe care voi mi-ați furat-o, lumea în care toți oamenii sunt buni și drepți, iubitori și înțelepți. De ce vreți ca eu să NU îmi construiesc lumea mea?! Nu așa ar trebui să fie bunicule?! De ce vreți cu orice preț să vă impuneți lumea voastră, orânduirea voastră, acum când NOI ar trebui să decidem și să ne construim orânduirea noastră. De multe ori îmi spuneai că tu ești spre sfârșitul vieții și că noi suntem de acum viitorul. Atunci de ce nu ne lăsați să ne construim viitorul?! De ce vreți să blocați viitorul nostru?

Voi spuneți că lumea noastră nu-i bună, că nu muncim, că ne distrăm prea mult... dar lumea voastră cum e bunicule?! Tu mi-ai povestit de ororile războiului, apoi de ororile comunismului, apoi de ororile neocomunismului. Dacă noi vrem să scăpăm de toate acestea, vrem o lume nouă, de ce vă opuneți cu îndârjire și ne impuneți lumea pe care tot voi ați blamat-o atâta?! Eu nu mai înțeleg nimic bunicule!

Lumea pe care noi, timid, încercăm să o creăm nu vă place, şi, poate că aveţi dreptate. Dar... dacă lumea noastră super-tehnologizată nu este bună, de ce folosiți tehnologia în interesele voastre meschine? Și cum concepeți voi munca? Cei care nu muncesc deloc beneficiază de munca voastră și vă tratează ca pe niște sclavi! Da, în lumea voastră munca înseamnă sclavie și umilință! Unul muncește și doi trăiesc pe „spatele” muncii altuia! Așa trebuie să fie bunicule?! 

Da, noi suntem dezorientați, suntem lipsiți de încredere, suntem lipsiți de putere, suntem evitanți, suntem recalcitranți, suntem dezorganizați. Dar de ce se întâmplă toate acestea bunicule?! Voi cum ați fost?! Aceasta nu e lumea noastră, nu este ceea ce noi ne dorim. Însă, voi continuați să ne forțați să trăim în lumea voastră. Și atunci la ce vă așteptați?!

Astăzi, bunicule, eu îți scriu cu greu aceste rânduri și plâng. De ce este așa bunicule?! Așa a fost și la tine?! De ce nu putem să avem lumea noastră, lumea în care am crezut că am venit. De ce oamenii se luptă între ei, de ce nu își asumă responsabiltățile pe care le au, de ce mint, de ce fură, de ce fac rău altora, de ce nu se iubesc, de ce nu sunt inteligenți, de ce nu sunt înțelepți?! Eu nu înțeleg nimic bunicule!

Dacă aș ști cu siguranță că eu sunt singura vinovată de toate acestea, așa cum mereu m-ați făcut să cred, atunci eu și cei ca mine ne-am purta în continuare crucea pe care o avem. Dar bunicule, simt totuși că nu e așa, că NU NOI SUNTEM VINOVAȚI DE ORIBILA VOASTRĂ LUME! Acum înțeleg că nu noi, ci voi sunteți pe deplin responsabili de viața voastră și de lumea voastră. Mi-a luat 18 ani ca să înțeleg aceasta. Am dreptate bunicule?!

Așa că de acum înainte, eu și cei ca mine vom deveni cei pe care i-am așteptat până acum. Vom deveni cei care vom zdrobi balaurul cel negru. Și nu ne poate opri nimic! Pentru că eu nu vreau ca ai noștri copii să trăiască în lumea voastră. Copiii mei vor avea lumea pe care eu mi-am dorit-o. Copiii mei nu-și vor aștepta salvatorii. Nu-i firesc bunicule?!

Și acum te întreb bunicule: ce vei face?! Mă vei ajuta sau vei vrea în continuare să trăiesc în lumea ta? Știu sigur că nu-mi va fi ușor, poate voi avea nevoie de înțelepciunea ta, de experiența ta. Este firesc să fie așa. Nu-i așa bunicule?! Putem construi împreună o lume cum nu s-a mai văzut. Este firesc să fie așa. Nu-i așa bunicule?!

 

Autor anonim